Si eu am gasit cateva articole legate de cumanii negrii. Oricum am incercat sa discut pe alte forumuri acum ceva vreme, dar nu s-a putut din cauza unor personaje putin cam retarde, pentru care discutiile cu si despre istorie si religie sunt tabu.
... este infricosator cam cum suna istoria adevarata fata de abureala pe care am invatat-o cu totii la scoala ...
Sursa articolului: Institutul pentru Cercetarea si Valorificarea Patrimoniului Cultural Transilvanean in Context European
Simpozion, 13 – 15 MAI 2005, SIBIU / coordonatori volum: Zeno Karl PINTER, Ioan Marian ȚIPLIC, Maria Emilia ȚIPLIC, integrare web: Cosmin SUCIU, ISBN 973-709-158-2 pentru volumul publicat.
ROMÂNI ȘI PECENEGI ÎN SUDUL TRANSILVANIEI
ROMANIANS AND PECHENEGS IN SOUTHERN TRANSYLVANIA
Abstract
The Pechenegs were settled in Transylvania as defenders of the borders, and as subjects of the Hungarian kings, like the Szeklers, after the middle of the 12th century, when the Pecheneg realm was already conquered by the Cumans. In the previous period, the Pechenegs were used only at the western borders of Hungary. There is no evidence for an earlier penetration in Transylvania, altough they invaded this area several times in the 10th-11th centuries. Place-names like Arpaș, Avrig, Baraolt, Bățani, Biborțeni, Bögöz Borcea, Brașov, Racoș attest a concentration of Pecheneg population in the south-eastern corner of Transylvania, where they lived together with the Romanians. Both populations were involved in the border defence on the southern Carpathians against Bulgaria and Cumania, not only in that area, but also on the Olt gorge, in Loviște. The Romanian-Pecheneg cohabitation in a wooden area near the Făgăraș northern slopes is mentioned in the privilege granted to the Saxons in 1224.
In the regions dominated by the Hungarian crown, the Pechenegs were usually called Besenyö / Bisseni (the Hungarian form of their name). However, some place-names from Banat, Hațeg and Făgăraș Mountains preserved the Pecheneg and Romanian form, Pecenegi. They suggest that some Pechenegs arrived in these marginal areas from the lowlands, driven away by the Cumans, or from Bulgaria. South of the Făgăraș Mountains, the river Argeș has too a name of presumable Pecheneg origin, which was first given to the city that was the residence of the Romanian prince Basarab in the first half of the 14th century. The name Basarabă is too of Pecheneg origin. It is attested in several zones where the Pechenegs were living. The presence of the Pechenegs in the kernel area of the future state of Wallachia enabled perhaps its emergence.
Problema comunităților de paznici ai granițelor carpatice ale Ungariei din secolele XI-XIII a fost studiată de Hansgerd Göckenjan [1] , Zoltán Székely, [2] András Pálóczi-Horváth, [3] Paul Binder, [4] Zoltán Kordé, [5] Dan Nicolae Busuioc-von Hasselbach, [6] Ioan Marian Țiplic, [7] Ioan Silviu Oța. [8] În cazul pecenegilor, discuțiile au privit cu deosebire localizarea teritoriului consemnat într-un document din 1224 sub numele de silva Blacorum et Bissenorum. Este vorba de Bula de Aur acordată sașilor de către regele Andrei II, [9] la care ne vom referi ceva mai departe. Conviețuirea dintre români și pecenegi în timpul când cei din urmă se sedentarizau este o problemă care merită a fi aprofundată.
Mai întâi, ne vom opri asupra duratei posibile a acestor contacte. Raidurile pecenegilor s-au desfășurat în Transilvania probabil încă de la începutul secolului al X-lea, dacă este să dăm crezare mențiunii din Gesta Hungarorum despre atacurile pe care Gelou le suferea din partea războinicilor denumiți Picenati [10] . Se știe că, în 1068, pecenegii au străpuns fortificațiile de la Porțile Meseșului, iar bătălia decisivă, câștigată de oastea maghiară în contraofensivă, a avut loc la Chiraleș, adică într-un punct care se afla probabil între limitele voievodatului româno-slav care a fost condus de Gelou, în apropiere de fortificația de la Șirioara, distrusă cu acea ocazie. [11] De aceea, se poate presupune că și atacurile pecenegilor din secolul al X-lea s-au desfășurat în aceeași regiune de nord a Transilvaniei, astfel că informația din Gesta Hungarorum este verosimilă. Prima atestare cu dată relativ precisă a unui atac al pecenegilor în Transilvania (la Alba Iulia) este din anii 1015-1020, consemnat de Hartvig în Legenda Sancti Stephani. [12]
Capitolele 37-38 din De Administrando Imperio, referitoare la teritoriile controlate de triburile pecenegilor, nu oferă nici un argument pentru extinderea lor și în Transilvania. Din text reiese că Siretul era cel mai vestic râu din țara pecenegilor, ceea ce înseamnă că limita acesteia ar fi fost pe Carpații Orientali. Pe de altă parte, se mai afirmă că provincia pecenegă Gyla de Jos era separată de Tourkia, teritoriul stăpânit de unguri, printr-o distanță de patru zile de drum (călare). În capitolul 40, Constantin Porfirogenetul mai preciza că Tourkia este străbătută de râurile Timiș, Mureș și Criș. [13] S-a arătat că această Tourkia este de fapt teritoriul acelui conducător ungur care s-a creștinat la Constantinopol în 948, și unde se concentrează monedele bizantine de aur emise în timpul lui Constantin VII, provenite din subsidii: Banatul de nord și comitatele Békés și Csongrád . [14] Distanța de patru zile de drum călare poate corespunde traversării Transilvaniei pornind din trecătorile Carpaților Orientali, astfel că din textul lui Constantin Porfirogenetul ar rezulta că provincia Gyla de Jos s-ar localiza în Moldova. [15] Fiindcă în concepția geografică bizantină determinativele de jos / de sus se refereau la amplasarea pe cursul unui râu (aici, Siretul și Prutul), reiese că Gyla de Jos se afla în partea de sud a Moldovei. [16]
Separarea pecenegilor de unguri și bulgari printr-un anumit teritoriu, în a doua jumătate a secolului al X-lea, este confirmată de geograful arab Abu Ubayd al-Bakri, care a trăit în secolul al XI-lea, dar care a folosit surse mai vechi (se pare că a dispus de un text întocmit în 962 de călătorul Ibrahim ibn Yaqub at-Turtushi. [17] Al-Bakri menționa în opera sa Kitab al-masâlik wa'l-mamâlik (“Cartea drumurilor si regatelor”) că “la est de unguri se află pecenegii și ținuturi nelocuite care se întind între țara pecenegilor și cea a bulgarilor care se numără printre slavi”. [18] Termenul kafr folosit în acest izvor, care înseamnă “nepopulat”, are probabil aceeași semnificație ca și cel de solitudines din cronica lui Regino, care se referea la regiunea dintre Dunăre și Tisa în secolul al IX-lea: [19] o regiune care nu era propriu-zis nelocuită, ci situată între teritoriile populate de anumite etnii. Gyula Kristó amplasa acest teritoriu tampon în Moldova, eventual și în Muntenia. Dacă ținem seama că Moldova era atunci integral ocupată de pecenegi, teritoriul tampon se afla probabil în Transilvania. În a doua jumătate a secolului al X-lea, vestul Transilvaniei era stăpânit de conducătorii maghiari care se instalaseră la Alba Iulia, dar estul se afla probabil în afara dominației lor. Nu există prin urmare nici o probă pentru o instalare a unor grupuri de pecenegi în Transilvania încă din secolul al X-lea.
Dinamica relațiilor dintre pecenegi, ruși, unguri și bulgari în perioada anterioară revenirii Bizanțului la Dunăre a condus la separarea unor grupuri de pecenegi, care s-au deplasat spre vest, în regiunile controlate de unguri. Tot opera Notarului Anonim cuprinde referiri la imigrarea unor grup de pecenegi în Ungaria, în timpul ducilor Zoltan (907-945) și Taksony (945-971). În ambele cazuri, sursa folosește denumirea de Bisseni, pentru că era vorba de pecenegi care s-au supus ungurilor. Zoltan a colonizat un grup de grăniceri pecenegi la hotarele cu Germania (acolo unde dealtfel sunt atestați în documente). Taksony a primit alt grup, condus de șeful Thonuzoba, căruia i s-au acordat domenii în zona Tiszafüred. [20] Numele a fost tradus prin “șeful clanului mistrețului” (tonguz ‘mistreț’ + oba ‘trib’). [21]
Nu este exclus ca refugierea acestor pecenegi în Ungaria să fi fost efectul unor lupte interne din confederația pecenegă. După un secol, alte lupte pentru putere au condus la refugierea șefului peceneg Kegen în thema Paradunavon. [22] În ambele cazuri, grupurile dizidente s-au pus în slujba conducătorului militar care le-a primit (șeful confederației de triburi maghiare, respectiv împăratul bizantin). De fapt, pecenegii au avut vocație de mercenari. Pe când cea mai mare parte a lor luptau contra rușilor, alți pecenegi intraseră în serviciul cnezilor de Kiev, iar alții au participat la luptele dintre conducătorii georgieni și abhazieni, ori de partea regelui polon Boleslaw I. [23] Instalarea pecenegilor în Ungaria trebuie privită în această perspectivă. Pecenegii se separau de confederație dacă aveau posibilitatea de a intra în slujba unor conducători suficient de puternici pentru a-i putea plăti, și care aveau nevoie de mercenari pentru operațiuni ofensive sau pentru paza granițelor. Aceasta exclude deplasarea unor grupuri în Transilvania înainte de consolidarea autorității regatului Ungariei asupra acestei regiuni. De aceea, nu putem admite punctul de vedere al lui Nicolae Iorga, [24] reluat de Ștefan Pascu [25] și Radu Popa, [26] dar respins de Victor Spinei, [27] și anume că pecenegii s-au stabilit în Transilvania în secolul al XI-lea, fără a fi chemați de Ungaria. Deplasările pecenegilor în Ungaria s-au petrecut în mai multe etape. Ultimul grup s-a refugiat după victoria asupra lor repurtată de armata bizantină în 1122, care a reprezentat sfârșitul puterii pecenegilor. [28]
Integrarea pecenegilor în armatele feudale a condus la abandonarea modului de viață nomad. Ei sunt cunoscuti in izvoare cu numele de Bisseni, care este latinizarea numelui dat de unguri pecenegilor (besenyö). În Ungaria, sedentarizarea grupurilor de pecenegi a fost și consecința transformării lor în comunități de grăniceri. Acestea sunt atestate de numeroase surse la frontiera de vest a Ungariei, care în secolul al XI-lea era amenințată de expansiunea Imperiului German. Toponimele de origine pecenegă și alte indicii din sursele documentare au permis stabilirea zonelor unde au fost așezați pecenegii. Ele sunt predominante în Transdanubia. Singura regiune din Transilvania unde există o concentrare masivă de toponime de origine pecenegă se află în sud-est, în județele Brașov și Covasna. [29] Cel mai important dintre aceste toponime este chiar Brașov. Deși sufixul este slav (ceea ce a condus la presupunerea că denumirea ar fi slavă [30] ), s-a putut demonstra că Brasso, devenit apoi Brașov, provine din termenul türcic Barasu, care înseamnă “apă albă”. [31] Alte toponime și hidronime din sud-estul Transilvaniei de origine türcică sunt Arpaș, Avrig, Baraolt, Bățani, Biborțeni, Bögöz (numele vechi al satului Mugeni), Borcea, Racoș. [32] De asemenea, satul Firtuș din Harghita a fost denumit până în secolul al XV-lea Besenyo-falva sau Bezzenijofalwa, adică “satul pecenegilor”. [33] Un sat Beșeneu al cărui nume actual este Pădureni se află și în județul Covasna. [34]
Desigur, este posibil ca unele dintre aceste toponime să fie de fapt cumane. Totuși, preluarea unora dintre ele de către sași arată că ele existau deja în secolul al XII-lea, înainte de stabilirea cumanilor în regiune. Pe de altă parte, toponimele de tip Heidendorf care înseamnă “satul păgânilor” se referă la pecenegii care erau încă păgâni în vremea colonizării săsești. [35] Nicolae Drăganu considera că așezarea pecenegilor în Transilvania s-a petrecut mai înainte de instalarea lor în Ungaria de dincolo de Dunare, deși documentele îi menționează mai târziu. [36] Nu este însă obligatoriu ca primele colonii pecenege să se fi instalat la distanța cea mai mică de țara pecenegilor. Dimpotrivă, rațiunile militare impuneau ca acești ostași pecenegi să nu fie vecini cu frații lor, care erau inamici potențiali.
Considerăm că Ungaria a dizlocat în Transilvania centrală și de sud-est grupuri de grăniceri pecenegi abia după ce pecenegii din afara arcului carpatic au încetat să mai reprezinte o putere militară, ceea ce corespunde cronologic cu perioada în care regatul Ungariei și-a instalat autoritatea efectivă acolo, în prima jumătate a secolului al XII-lea. Ei au fost așadar așezați în regiune împreună cu secuii, pentru a o apăra de cumani, cu ajutorul liniilor fortificate (prisăci). [37] Există indicii asupra conviețuirii secuilor cu pecenegii, al căror nume a fost conservat în organizarea tribală secuiască. [38] La începutul secolului al XIII-lea, rivalitatea dintre Ungaria și statul româno-bulgar a făcut necesară consolidarea frontierei de pe Carpații Meridionali și îndeosebi a defileului Oltului.
Pecenegii, împreună cu românii, au avut un rol în acest sector al sistemului defensiv al Transilvaniei. Prima atestare a funcției militare a celor două etnii se află într-un document din 1250, care se referă însă la campania contra Bulgariei din jurul anului 1213 a oștii comandate de comitele Ioachim de Sibiu, care era compusă din sași, secui, români și pecenegi. Se apreciază că teritoriul subordonat pe atunci comitelui de Sibiu cuprindea și regiunea de sud-est a Transilvaniei. [39] De aceea, nu este sigură localizarea pecenegilor din documentul din 1250 în apropiere de Sibiu. Enumerarea sașilor, secuilor, românilor și pecenegilor în compoziția oastei lui Ioachim înseamnă de fapt că aceste grupuri alcătuiau corpuri de armată sau detașamente distincte, organizate pe criteriul etnic, recrutate doar din regiunea de sud a Transilvaniei. De asemenea, prezența românilor ca un element distinct în oastea comitelui presupune recunoașterea de către autoritățile regatului a formelor de organizare românești, similare celor săsești sau secuiești. Simpla viețuire a românilor în Transilvania nu ar putea explica participarea lor la structurile militare ale voievodatului Transilvaniei. Menționați cu numele lor alături de celelalte etnii privilegiate, acei români care au participat la campania din 1213 beneficiau și ei de recunoașterea identității lor, ca element militar în slujba Ungariei. Această identitate presupune existența unui anumit teritoriu de recrutare, care poate fi identificat cu acea Terra Blacorum menționată în privilegiul acordat teutonilor în 1222, și care este Țara Făgărașului. [40] Stelian Brezeanu a arătat semnificația denumirii de terra, care nu are nici o legatură cu structura teritorială românească populară a țării. Este un termen specific feudalismului occidental, care se referă la un domeniu supus relațiilor vasalice. O terra era subordonată unui regnum, iar conducătorul ei era vasal. [41]
În afara toponimelor de origine pecenegă, există și altele care transmit chiar numele pecenegilor ca etnie. Forma românească pecenegi este aceeași cu cea folosită de bulgari, dar nu este obligatoriu ca ea să derive din bulgară. Este posibil ca ea să fi fost preluată direct de la pecenegi. Toponimele derivate din acest etnonim sunt destul de frecvente în Dobrogea, Moldova, Muntenia și Oltenia. (Peceneaga, Peceneagul, Pecineaga, Picineaga etc). În schimb, în Transilvania și Banat predomină denumirile derivate din forma de origine maghiară: Beșeneu, Beșineu, Beșinău, Beșimbac, Beșimbav, Beșinou, Beșenova. [42] Singurele toponime din Transilvania și Banat care redau forma peceneg sunt: Peceneaga, vârf în masivul Făgărașului, [43] Pișineaga (vale lângă Clopotiva), [44] Peceneaga, pârâu în masivul Țarcu (la est de Poiana Mărului), în Hațeg, și Pecinișca (sat înglobat în Băile Herculane), în Banat. [45] De remarcat că, în Banat, denumirile de tip Beșenova se află în nord-vest, în timp ce satul Pecinișca este situat în Craina, regiunea de pe valea Cernei pe care Ungaria a preluat-o de la Bulgaria când a fost constituit Banatul de Severin în 1232. [46] Forma numelui se explică prin influența bulgară, eventual chiar prin instalarea acolo a unor pecenegi veniți din Bulgaria. [47] La fel de interesantă este gruparea celor trei toponime din Banat și Hațeg. Ele se află toate la munte, situate pe versantul de nord al masivului Țarcu și respectiv la poalele munților Cernei. Surprinde existența tuturor acestor toponime care amintesc o populație nomadă în zone montane, în puncte unde nu se află trecători care puteau fi folosite pentru atacuri. Cele două toponime din Hațeg se află la o distanță de circa 17-18 km între ele.
Cum s-a creat această diferențiere între regiunile din interiorul și cele din exteriorul arcului carpatic ? La prima vedere, preluarea numelui pecenegilor de către români de la unguri ar fi un argument pentru venirea românilor în Transilvania după pecenegi. Credem că explicația este totuși alta. Pecenegii nu s-au stabilit în mod independent în Transilvania în secolele X-XI, ci au fost colonizați de către statul maghiar în a doua jumătate a secolului al XII-lea, la fel ca și secuii și sașii. Astfel, românii din Transilvania i-au cunoscut pe grănicerii pecenegi aflați în serviciul Ungariei doar ca bisseni. Amintirea primilor pecenegi, cei care au atacat Trasilvania în secolele X-XI, s-a estompat. S-a impus numele maghiar al pecenegilor, dar acesta nu a pătruns și în zonele montane unde nu existau grănicerii bisseni, respectiv în Hațeg, sudul Banatului și pe versanții Făgărașului. Aceste toponime din Carpații Meridionali sunt relicve ale conviețuirii românilor cu pecenegii într-un habitat mai puțin obișnuit pentru nomazii turanici. În cazul acestor toponime, amintirea pecenegilor s-a fixat înainte de colonizarea bissenilor de către unguri. Prin urmare, acolo pecenegii au ajuns pe altă cale, nu prin instalarea lor ca grăniceri de către Ungaria. Există în schimb un vârf în Munții Cibinului care a transmis forma maghiară a numelui: Beșineu, [48] ceea ce înseamnă că defileul Oltului a fost supravegheat de un grup de grăniceri bisseni. În apropiere se află localitatea Tălmaciu, al cărui nume a fost pus în legătură cu cel al tribului peceneg Tolmaè. [49]
O cercetare făcută în Țara Loviștei a stabilit existența unei concentrări de toponime și antroponime de origine pecenegă sau cumană, în special în satele Găujani, Boișoara, Câineni, precum: Alăman, Bărăgan, Berindei, Buga, Caramliu, Călăpancea, Colhon, Gutai, Huluzu, Modruz, Ruhat, Tauzu, Teleaba, Tocsăbeni, Torcan, Ului. [50] Este interesant însă că nu există în această microregiune antroponime sau toponime de tip Pecenegul, Peceneaga. În acea zonă a fost organizat un avanpost al sistemului defensiv al Transilvaniei. În castrul roman Praetorium I de la Copăceni, jud. Vâlcea a fost identificat un nivel de locuire din secolele XIII-XIV, din care provin pinteni și vârfuri de săgeți și de lance. Se pare că a fost o fortificație folosită de oastea Ungariei. [51] În imediata apropiere există două turnuri romane refolosite, care supravegheau defileul Oltului [52] . Dealtfel, expediția din 1213 contra Bulgariei s-a desfășurat pe acest traseu. Pecenegii din Țara Loviștei au fost probabil incluși, împreună cu românii, în acest segment avansat al sistemului defensiv al Transilvaniei, creat la o dată incertă, dar oricum în primele decenii ale secolului al XIII-lea. [53] Deci, Țara Loviștei a fost una dintre zonele de graniță unde au fost dizlocați bissenii, al căror nume a fost moștenit de vârful din Munții Cibinului. Ei și-au menținut un timp organizarea tribală, dovadă fiind supraviețuirea numelor tribale Tolmaè și Berindei. Altă zonă apărată de grănicerii pecenegi era probabil cea de la cotul Oltului (Munții Baraolt).
În cazul oronimului Peceneaga din Făgăraș, atragem atenția asupra faptului că și numele râului Argeș care izvorăște din apropiere pare să fie tot peceneg. El ar proveni din cuvântul türcic argiș (“înălțime, ridicătură de teren”), așa cum sugerează primele forme atestate: Argyas (1369), Argies (1379), Arghiș (1427). [54] Teoria originii getice nu se poate susține, fiindcă hidronimul antic Argessis (neatestat) a fost reconstituit pornind de la forma Ordessos (atestare unică la Herodot), tocmai pentru a proba legătura dintre Ordessos și Argeș. Nici Argedava (capitala lui Burebista) nu are vreo legătură cu zona Argeșului. [55] Putem presupune că denumirea râului a fost dată atunci când pecenegii sedentarizați s-au refugiat împreună cu românii în fața agresiunii cumanilor. Cel mai probabil, numele a fost dat mai întâi așezării Argyas (Curtea de Argeș), după care apoi a fost denumit râul. Alt toponim important din regiune, Rucăr (germ. Rukkor), se poate traduce în limbile türcice prin “stâncă”, “piatră”. [56] Doar o conviețuire a românilor cu pecenegii a condus la moștenirea acestor toponime, care s-au născut datorită pătrunderii unor foști nomazi într-o zonă montană.
Documentul din 1224 vorbește tocmai despre o asemenea conviețuire româno-pecenegă. Discuțiile purtate până acum în privința așa-numitei silva Blacorum et Bissenorum s-au concentrat asupra localizării ei, pornind de la toponimia de origine pecenegă, dar au insistat mai puțin asupra importanței acestei asocieri dintre o populație sedentară și una inițial nomadă, care au ocupat împreună o regiune denumită silva. Sursa menționează în mod explicit conviețuirea celor două etnii într-un anumit tip de habitat. Interesant este că păduri ale pecenegilor sunt atestate și în Ucraina și Polonia în documente din secolele XV-XVI. Una dintre ele, denumită Peceni¾eæ, era situată pe râul Rosava, unde existase unul dintre cele mai mari centre de putere pecenege în secolele X-XI, acel așa-numit “oraș al corturilor” menționat de Bruno de Querfurt în 1007. A doua pădure se afla în apropiere de localitatea ucraineană Zhabokrich din regiunea Vinnitsa. [57] Altă pădure a pecenegilor (Silva Pieczyngarum) este cunoscută în secolul al XVI-lea în sud-estul Poloniei. [58] Prin urmare, și în alte situații pecenegii sedentarizați au ales un habitat în zone de pădure. Trebuie să ținem seama de sensul pe care îl avea în epocă termenul silva, pus în evidență de Stelian Brezeanu: regiuni care nu erau desțelenite, sălbatice, [59] în sensul etimologic al acestui cuvânt românesc (selvaticus). Totuși, chiar și în păduri existau resurse de trai, fiindcă în evul mediu s-a practicat intens creșterea animalelor în pădure (porcine, ovine, bovine), [60] astfel că se poate admite că și acea silva din documentul din 1224 era chiar o pădure pe care o foloseau și pecenegii pentru a-și duce traiul alături de români. Este posibil ca de fapt privilegiul acordat de Andrei II să fie de fapt o confirmare a unor drepturi acordate încă de către Geza II. [61]
Nu putem insista aici asupra numeroaselor tentative de localizare a pădurii românilor și pecenegilor. Unii autori, precum Kurt Horedt, au luat în considerare regiunea dintre valea Secașului și podișul Cibinului, [62] dar cele mai multe ipoteze au în vedere partea de est a teritoriului colonizat de sași, adică zona Bârsei sau a Făgărașului. În orice caz, deoarece termenii terra și silva desemnau realități diametral opuse, silva Blacorum et Bissenorum nu poate fi în nici un caz amplasată într-o zonă agricolă cum era Țara Oltului [63] , ci undeva unde defrișările încă nu avuseseră loc. Astfel, s-a propus zona Munților Perșani, unde există o mare concentrare de toponime de origine pecenegă. În acest caz, rostul colonizării pecenegilor ar fi fost apărarea zonei foarte sensibile care cuprindea defileul Oltului de la Racoș și accesul spre pasul Tabla Buții. [64] Ideea este demnă de luat în considerare, dar cea mai recentă propunere de localizare a silvei, cea a lui Dan Nicolae Busuioc-von Hasselbach, bazată pe analiza minuțioasă a toponimiei și hidronimiei din Țara Făgărașului și din zonele adiacente, este mai convingătoare. Suntem de acord cu amplasarea silvei Blacorum et Bissenorum între Munții Făgăraș și valea Oltului, în zona străbătută de numeroase ape, unde există o densitate apreciabilă de toponime și hidronime de origine türcică. [65]
Se conturează astfel existența mai multor microregiuni de conviețuire româno-pecenegă, în sudul Transilvaniei și în regiunea vecină de la sud de Carpații Meridionali, într-un mediu geografic deosebit de cel în care s-au instalat de obicei nomazii türcici (câmpia), [66] și în același timp marginal în raport cu teritoriile ocupate de sași. Extinderea dominației cumane, conjugată cu cea a Bulgariei, în primele decenii ale secolului al XIII-lea, a provocat probabil refugierea spre zonele de deal și împădurite nu doar a unor comunități românesti, ci și a unor comunități pecenege. De asemenea, se poate lua în considerare și o migrație a pecenegilor din Bulgaria, care poate explica toponimul Pecinișca de la Băile Herculane. Prin această conviețuire s-a ajuns la apariția unor toponime românești care transmit numele peceneg în forma aceasta, nu în cea maghiară, și la impunerea de către pecenegi a unor denumiri de importanță majoră precum Argeș. Acolo, în Argeș, a luat ființă tot în secolul al XIII-lea și un mic centru de putere românesc, mai întâi la Cetățeni, mutat apoi la Curtea de Argeș după invazia tatară din 1242. Au avut oare vreun rol pecenegii în cristalizarea acestui voievodat făgărășean, care inițial s-a aflat în legături de vasalitate față de cumani, iar apoi față de Ungaria ?
Numele Basarabă, compus din două cuvinte türcice care însemnau “tată dominator” [67] , a fost răspândit mai ales în Oltenia, Transilvania și Banat, ca toponim sau ca antroponim. Cea mai veche atestare în Transilvania este din 1341 (Bazarab), într-o localitate de pe valea Târnavelor. [68] În Banat, numele apare în 1358 la Crașova (Bozorad) și la Caransebeș în 1592 (Bazaraba ), [69] adică tot în Craina, unde este atestat numele Pecinișca. Numele Basarabă a fost frecvent în Hațeg, fiind menționat începând din 1398 la Râușor (apoi la Vaidei, Peșteana, Costești și Cornești), precum și în Oltenia. [70] Fără a intra în detalii asupra îndelungatei discuții asupra originii acestui nume și asupra originii etnice a voievodului întemeietor al Țării Românești, atragem atenția asupra recentei contribuții a lui Stelian Brezeanu, care observă o corelație între atestările atât de frecvente ale acestui nume în Transilvania și Banat începând din 1341, și zonele unde există toponime de origine pecenegă. Prin urmare, numele Basarabă nu este nici tătar, nici cuman, ci peceneg. [71] Ideea a mai fost enunțată anterior și de către lingviști precum Ovid Densusianu și Nicolae Drăganu. Denumiri derivate din Basarabă există și la bulgari și sârbi. Se pare că atestarea cea mai veche a antroponimului în mediul balcanic datează din 1249: un martor la un contract comercial încheiat la Raguza se numea Martinus Basababa (de etnie necunoscută). Mai mulți cercetători au apreciat că numele este, de fapt, Basaraba. [72] Doar prin preluarea de la pecenegii instalați în Peninsula Balcanică începând de la mijlocul secolului al XI-lea poate fi explicată pătrunderea numelui Basarabă la sud de Dunăre.
Având în vedere probabila origine pecenegă a numelui voievodului fondator al statului care s-a format în Argeș, precum și numele tatălui său Tocomer, care este tot de origine türcică, putem lua în considerare posibilitatea existenței unui aport al familiilor de grăniceri pecenegi la geneza acestui stat. Această chestiune necesită însă o discuție separată, care iese din cadrul acestei comunicări.
<<TOP>>
[1] H. Göckenjan, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn, Wiesbaden, 1972.
[2] Z. Székely, Pecenegii în sud-estul Transilvaniei, în: Aluta, 17-18, 1985-1986, 197-210.
[3] A. Pálóczi-Horváth, Petschenegen, Kumanen, Jassen: Steppenvölker im mittelalterlichen Ungarn, Budapest, 1989.
[4] P. Binder, Antecedente și consecințe sud-transilvănene ale formării voievodatului Munteniei (sec. XIII-XIV) (I-II), în: Acta 1995, Sf. Gheorghe, 1996, 265-278; Acta 1996, Sf. Gheorghe, 1997, 33-46.
[5] Z. Kordé, Kabars, Sicules et Petchenègues. Les Hongrois et les auxiliaires militaires (IXe-XIIe siècles), în S. Cernus, K. Korompay (ed.), Les Hongrois et l'Europe: conquête et intégration. (Colloque, juin 1997, organisé par l'Université de Szeged, JATE; Paris III-Sorbonne nouvelle, CIEH; l'Institut hongrois de Paris), Paris, 1999, 231-239.
[6] D. N. Busuioc-von Hasselbach, Țara Făgărașului în secolul al XIII-lea. Mănăstirea cisterciană Cârța, Cluj-Napoca, 2001, vol. I, 171-338; vol. II, 7-118.
[7] I. M. Țiplic, Considerații cu privire la liniile întărite de tipul prisăcilor din Transilvania (sec. IX-XIII), în: Acta Terrae Septemcastrensis, 1, 2002, 147-164.
[8] I. S. Oța, Domenii ale pecenegilor și ale cumanilor în Banatul istoric, în: Studii de istorie a Banatului, 26-27, 2002-2003, 219-239; Idem, Populații nomade de stepă din Banat (secolele XI-XIV). I. Pecenegii și cumanii, în Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani. Volum îngrijit de Ionel Cândea, Valeriu Sârbu, Marian Neagu, Brăila, 2004, 489-520.
[9] Documente privind Istoria României. Seria C. Transilvania, București, 1951, I, 209.
[10] Scriptores Rerum Hungaricarum, ed. E. Szentpétery, Budapest, 1937-1038, I, 66. Pentru semnificația pasajului, vezi A. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001, 44.
[11] M. Rusu, Șt. Dănilă, “Cetatea feudală timpurie de la Șirioara”, File de istorie, Bistrița, 2, 1972, 47-66; A. Madgearu, Românii, 178-180; Pentru atac și pentru bătălia de la Chiraleș, vezi H. Göckenjan, Hilfsvölker, 97; V. Spinei, The Great Migrations in the East and South East of Europe from the Ninth to the Thirteenth Century, Cluj-Napoca, 2003, 130–131.
[12] Scriptores, II, 423 (Bessorum inopinata calamitas incendiis et rapinis cuncta devastavit); H. Göckenjan, Hilfsvölker, 97; G. Kristó, Early Transylvania (895-1324), Budapest, 2003, 99; N. Berend, At the Gate of Christendom: Jews, Muslims and 'Pagans' in Medieval Hungary, c. 1000-c.1300, Cambridge, 2001, 32-33.
[13] Constantine Porphyrogenitus, De Administrando Imperio, I (ed., trad. G. Moravcsik, R. J. H. Jenkins), Washington DC, 1967, 175.
[14] C. Bálint, Südungarn im 10. Jahrhundert, Budapest, 1991, 118-120; A. Madgearu, Românii, 132-133.
[15] P. Diaconu, Les Petchénègues au Bas-Danube, Bucarest, 1970, 34-35; G. Györffy, Sur la question de l'établissement des Petchénègues en Europe, Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungaricae, 25, 1972, 1-3, 289 și harta de la 292.
[16] S. A. Romashov, The Pechenegs in Europe in the 9th-10th centuries, în: Rocznik Orientalistyczny, 52, 1999, 1, 29-30.
[17] D. Mishin, Ibrahim Ibn-Ya'qub At-Turtushi's Account of the Slavs from the Middle of the Tenth Century, în: Annual of Medieval Studies at the Central European University, Budapest, 1994-1995, ed. by Mary Beth Davis and Marcell Sebök, Budapest, 1996, 196-197.
[18] Apud G. Kristó, Early, 55.
[19] Regino, Chronicon, a. 889 (Monumenta Germaniae Historica, Scriptores, I, 601). Pentru semnificația termenului, vezi N. Pétrin, Philological Notes for the Early History of the Hungarians and the Slavs, în: Eurasian Studies Yearbook. International Journal of Northern Eurasia, 72, 2000, 37-38.
[20] Scriptores I, 116. Pentru localizare, vezi: H. Göckenjan, Hilfsvölker, 186, nota 82; G. Silagi, L. Veszprémy (ed.), Die "Gesta Hungarorum" des anonymes Notars: die älteste Darstellung der ungarischen Geschichte, Sigmaringen, 1991, 180, nota 344.
[21] O. Pritsak, The Peèenegs. A Case of Social and Economic Transformation, în: Archivum Eurasiae Medii Aevi, 1, 1975, 221.
[22] P. Diaconu, Les Petchénègues, 56-58.
[23] E. Tryjarski, A Note on the Relations between Pechenegs and Poland, în: Studia turcica, edidit L. Ligeti, Budapest, 1971, 461-468; V. Spinei, The Great, 124-125.
[24] N. Iorga, Istoria românilor, vol. III. Ctitorii, ed. de V. Spinei, București, 1993, 24.
[25] Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, Cluj, 1971, 82-83.
[26] R. Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Țara Hațegului, București, 1988, 267.
[27] V. Spinei, în N. Iorga, Istoria, 29, nota 9.
[28] A. Pálóczi-Horváth, Petschenegen, 31; Z. Kordé, Kabars, 237-238. Pentru conflictul din 1122, vezi V. Spinei, The Great, 150-151.
[29] H. Göckenjan, Hilfsvölker, 97-113; A. Pálóczi-Horváth, Petschenegen, 27-37.
[30] N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticei, București, 1933, 567-569.
[31] P. Binder, Antecedente (I), 273.
[32] G. Ferenczi, I. Ferenczi, Săpături arheologice la Mugeni. Studiu preliminar (III), în: ActaMN, 14, 1977, 296-300; G. Ferenczi, Contribuții la problema descifrării unor cuvinte scrise cu caractere runice maghiare și considerații asupra originii scrisului runic maghiar, în: ActaMN, 26-30, 1989-1993 (1994), I/1, 164; N. Drăganu, Românii, 541-542; A. Lukács, Țara Făgărașului în evul mediu: secolele XIII-XVI, București, 1999, 47-48; D. N. Busuioc-von Hasselbach, Țara Făgărașului, I, 193-197, 263-264.
[33] C. Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, II, București, 1968, 299; G. Ferenczi, I. Ferenczi, Săpături, 297; G. Ferenczi, Contribuții, 164.
[34] Z. Székely, Pecenegii 197.
[35] N. Drăganu, Românii, 514; H. Göckenjan, Hilfsvölker, 107.
[36] N. Drăganu, Românii, 513.
[37] A. Ioniță, Date noi privind colonizarea germană în Țara Bârsei și granița de est a regatului maghiar în a doua jumătate a secolului al XII-lea, în: Revista Istorică, SN, 5, 1994, 3-4, 278-279; I. M. Țiplic, Considerații, 160-162.
[38] Z. Székely, Pecenegii, 199.
[39] Ș. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea între cruciată și imperiul mongol, București, 1993, 36; A. Lukács, Țara Făgărașului, 156; T. Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregațional, Cluj-Napoca, 2003, 26-27
[40] A. Lukács, Țara Făgărașului, 47, 149-157.
[41] S. Brezeanu, Romanitatea orientală în evul mediu. De la cetățenii romani la națiunea medievală, București, 1999, 209-219.
[42] N. Drăganu, Românii, 515; I. Iordan, Toponimia românească, București, 1963, 279-280.
[43] I. Iordan, Toponimia, 279; D. N. Busuioc-von Hasselbach, Țara Făgărașului, I, 275.
[44] O. Densusianu, Graiul din Țara Hațegului, București, 1915, 65, 69; N. Drăganu, Românii, 515; R. Popa, La începuturile, 74-75.
[45] C. Suciu, Dicționar, II, 32; Oța, Domenii, 224-225, 229, 235; Idem, Populații, 494, 500.
[46] V. Achim, Banatul în evul mediu. Studii, București, 2000, 172-174.
[47] Se știe că au existat asemenea migrații ale pecenegilor din Bulgaria în Ungaria. Hartvig, în Legenda Sancti Stephani, consemna faptul că 60 de nobili pecenegi veniți din Bulgaria au fost primiți de regele Ștefan I (Scriptores, II, 426; H. Göckenjan, Hilfsvölker, 96) .
[48] K. Horedt, Contribuții la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII, București, 1958, 128; P. Binder, Antecedente (I), 272.
[49] H. Göckenjan, Hilfsvölker, 106; A. Pálóczi-Horváth, Petschenegen, 16.
[50] A. Pandrea, Pecenegii și cumanii în Țara Loviștei, Aalborg, 1994.
[51] D. Tudor, Materiale arheologice din castrul Praetorium I (Copăceni, jud. Vâlcea), descoperite de Gr. G. Tocilescu (1894), în: Drobeta, 5, 1982, 59, 61-65, 75-76.
[52] O. Stoica, Câteva date arheologice privitoare la fortificația medievală de la Racovița (jud. Vâlcea), în: Studii și Materiale de Muzeografie și Istorie Militară, 14-15, 1981-1982, 83-87; Gh. I. Cantacuzino, Cetăți medievale din Țara Românească în secolele XIII-XVI, București, 2001, 140-141.
[53] Ș. Papacostea, Românii..., 76, nota 43; A. Lukács, Țara Făgărașului, 161.
[54] N. Drăganu, Românii, 530-532.
[55] A. Suceveanu, Burebista și Dobrogea, în: 2050 de ani de la făurirea de către Burebista a primului stat independent și centralizat al geto-dacilor, Universitatea București, 1980, 59-66; N. Gostar, V. Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iași, 1984, 21-22. De fapt, se pare că râul Ordessos menționat de Herodot se afla în Moldova. Vezi A. Vulpe, Limita de vest a Sciției la Herodot, în: Studii clasice, 24, 1986, 33-43.
[56] P. Binder, Antecedente (I), 272.
[57] O. Pritsak, The Peèenegs, 16-17, 28
[58] V. Spinei, The Great, 128, nota 157.
[59] S. Brezeanu, Romanitatea, 216-217.
[60] H. H. Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, I, București, 1958, 254-268.
[61] Ș. Papacostea, Românii, 79.
[62] K. Horedt, Contribuții, 127. Vezi și H. Göckenjan, Hilfsvölker, 191, nota 197.
[63] Th. Nägler, Cercetări arheologice în Țara Făgărașului privind feudalismul timpuriu, în: Academia Română. Memoriile Secției de Științe Istorice, seria IV, 2, 1977, 13; P. Binder, Antecedente (I), 272-273.
[64] G. Ferenczi, Contribuții, 297-298, nota 90.
[65] D. N. Busuioc-von Hasselbach, Țara Făgărașului, I, 253-259; II, 51.
[66] La câmpie, toponimele pecenego-cumane sunt foarte numeroase. Vezi I. Conea, I. Donat, Contribution à l'étude de la toponymie pétchénègue-comane de la Plaine Roumaine du Bas-Danube, în: Contributions onomastiques publiées à l'occasion du VIe Congrès international des Sciences Onomastiques à Munich du 24 au 28 Août 1958, Bucarest, 1958, 139-169.
[67] N. Iorga, Originea numelui Băsărabă, în: Revista Istorică, 5, 1919, 138; O. Densusianu, Originea Basarabilor, în: Grai și suflet, 4, 1929, 1, 147-149; N. Iorga, Istoria, 134-135; L. Rásonyi, Contributions à l'histoire des premières cristallisations d'État des Roumains. L'origine des Basarabas, în: Archivum Europae Centro-Orientalis, 1, 1935, 1-4, 244-251; N. Drăganu, Românii, 520-530; B. Burtea, Farbsymbolik zwischen Legende und moderner Geschichtsschreibung, în: Archaevs. Études d'histoire des religions, 8, 2004, 1-4, 71.
[68] N. Drăganu, Românii, 521.
[69] Oța, Domenii, 236 (doi nobili atestați în 1358 la Carașova Mare și Mică); N. Drăganu, Românii, 521.
[70] N. Drăganu, Românii, 521; I. Conea, Basarabii din Argeș. Despre originea lor teritorială și etnică, București, 1935; N. Stoicescu, Descălecat sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei românești. Legendă și adevăr istoric, în: Constituirea statelor feudale românești, București, 1980, 160-164; R. Popa, La începuturile, 74-76, 119.
[71] S. Brezeanu, Identități și solidarități medievale. Controverse istorice, București, 2002, 135-138, 371-386.
[72] C. Jirecek, Die Lage und Vergangenheit der Stadt Durazzo in Albanien, în L. von Thallóczy, Illyrisch-Albanische Forschungen, I, München-Leipzig, 1916, 161; N. Drăganu, Românii, 522 A. Ducellier, La façade maritime de l'Albanie au Moyen Âge. Durazzo et Valona du XIe au XVe siècle, Thessaloniki, 1981, 193.
Volum finanțat de Departamentul pentru Relații Interetnice din cadrul Guvernului României
Sursa: http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicati ... ticol1.htm
News
Site map
SitemapIndex
RSS Feed
